Pescari de luna

Brânduşe mov

Brânduşe mov au acoperit acum toate pădurile până nu de mult albite de ninsori. Pajiştile abia zvântate de câteva raze de soare au devenit întinderi colorate timid în verde, galben sau violet. Un început târziu de primăvară în inima munţilor, o revenire înceată la viaţă, dar parcă o viaţă de mult uitată, în care şi noi trebuie să ne regăsim locul. Să începem, uşor, să ne amintim de natură. De Înviere. De lumină.

Raţe sălbatice sub norii grei de ploaie primăvăratică dansează un joc împletit deasupra vârfului Gozna, căutând un loc de cuib sau poate doar oferind un spectacol maietuos privitorilor care s-au încumetat sa străbată drumul pustiu. E o sălbăticie prietenoasă. Sunt flori sălbatice şi delicate într-o primăvară încă aspră. Şi păsări rătăcitoare sub un cer neprietenos şi bleumarin. Sunt râsete de copil alergând care răsună printre ecourile vântului încă rece. Şi dintr-odată, neaşteptat, sentimentul că aparţin acestui pământ. Acestor vârfuri, acoperite de iarbă caldă uscată. M-am întins sub o stâncă printre brânduşe şi am privit îndelung năvala grăbită a norilor. Şi mi-am văzut dintr-odată, aici, pe un vârf de munte vecin cu Semenicul, viaţa curgând la fel de năvalnic, curată sau înnegurată şi apăsătoare uneori, ca norii de primăvară. Gânduri şi sentimente care vin şi pleacă anotimp de anotimp, primvară de primăvară, ameninţându-mă sau uneori schimbându-mi viaţa. Ca o ploaie puternică.

Într-un anotimp în care zona nu este încă explorată de turişti de weekend, munţii Caraşului revin la viaţă. Drumul urcă şerpuit şi dintr-odată maşina off-road coteşte şi sparge zăpada rece ca să-şi facă drum prin sălbăticie spre alte culmi. Lângă Semenic se află vârful Gozna, cu o panoramă extraordinară spre un sfert de ţară, de la Reşiţa până la munţii Retezat. Şi culmi îmbrăcate încă în zăpadă sub un cer năpraznic şi albastru, aducător de ploi şi soare deopotrivă. Am stat câteva ore privind în depărtări, contopindu-mă cu iarba, simţind începutul şi simplitatea lumii. Câtă bucurie pentru privire! Şi cât răsfăţ pentru suflet! Câtă recunoştinţă pentru ce am primit, pentru ce am trăit, pentru ce am înţeles din lumea asta, mi s-a relevat în această după amiază violet! Întreaga zonă privită de pe vârf, are culori diferite. Deasupra Gărânei nori grei aduc ploaia, la Brebu soarele scaldă culmile, iar în depărtare, spre Lindenlfeld, se anunţă o furtună trecătoare.

De pe vârful meu cu vânt şi soare lumea pare frumoasă, dar ameninţătoare.  Departe, dar foarte vie în mine. Într-o negură apăsătoare, dar cu raze însorite de speranţă. Şi de sub stânca mea, mă simt apărată de ploi şi vânt şi furtuni neaşteptate.

În această primăvară am devenit ca o brânduşă mov care înfloreşte la prima mângâiere a soarelui. Care răsare timid şi se deschide neaşteptat după o iarnă grea şi lungă. Şi care ştie să zâmbească luminii după fiecare furtună.

Am un vis care se numeşte Cuba… …şi odată tot ajung eu acolo!

Autor: Doris Bociort

O cunoştinţă mi-a spus: „Scrie tot ce doreşti să ţi se îndeplinească în viaţă. Scrie tot, fiecare gând, fiecare dorinţă şi poate aşa se adevereşte”. Profit şi eu acum de ocazia apărută şi vă scriu visul meu de călătorie, vis care e destul de greu de definit având în vedere că m-aş duce peste tot!

Călătoria mea în jurul lumii ar începe din cel mai drag oraş mie, Timişoara, care pe lângă aerul său minunat, mi-a adus cei mai frumoşi prieteni. De acolo, o zi aş petrece-o în Viena, care până nu demult, era oraşul pe care îl vizitam extrem de des şi care încă mă atrage şi în care am petrecut clipe frumoase. Încet aş ajunge în bella Italia, o ţară jovială, frumoasă, cu oraşe minunate, arhitectură incredibilă, bucătărie pe gustul meu şi muzică extraordinară, care de fiecare dată îmi bucură urechile. Aş zbura necontenit către America de Sud, care mi se pare extrem de interesantă şi senzuală, bineînţeles că nu ar lipsi India, care deja mi-e tare dragă, ca mai apoi să vizitez locuri îndepărtate, ascunse, sărace din Africa. Mereu m-a impresionat sărăcia cruntă de acolo, tristeţea din ochii copiilor şi neputinţa lor, lipsa viitorului, a unei perspective. Sunt atât de multe locuri, cu siguranţă am uitat ceva, cu siguranţă mâine alt tărâm îşi face loc pe lista mea, şi pe cum trece timpul, tot mai puţine teritorii rămân „neinteresante”. Dar, din toată fuga asta prin jurul lumii, m-aş opri puţin…în Cuba!

Am un vis care se numeşte Cuba…

Vreau să mă trezesc mâine dimineaţă în mult iubita Timişoara, să-mi beau nelipsitul ceai verde neîndulcit şi mai apoi să mă îndrept entuziasmată către aeroport, destinaţia Cuba – libertate, nebunie, pasiune, exotism, cocktail, plajă, palmieri, muzică senzuală, rom, trabuc. Cuba Libre, am ajuns!

De ce îmi place Cuba şi de ce îmi doresc să ajung acolo nu cred că am să ştiu vreodată. Mulţi asociază Cuba cu mizeria, drogurile, îngrădirea libertăţii, persecuţie. Mie îmi transmite nebunie, frumos, plăcere, poftă de viaţă, nopţi nedormite în Havană cu dans şi cocktail.

Gândul la Cuba mă linişteşte şi cu siguranţă nu e nici cea mai frumoasă destinaţie, nu e nici cea mai indicată,dar e locul în care îmi doresc să ajung de ceva timp, cu riscul de a mă întoarce dezamăgită, e ţara care constant îmi apare în minte. Cuba e o ţară a contrastelor, are totul şi nu are nimic, oamenii, los cubanos, sunt frustaţi pe viaţa lor, dar resemnaţi şi decişi să lupte în continuare, să reziste şi să fie puternici. Mă frapează religia lor, sau mai bine zis, lipsa religiei, deoarece, până nu demult, Cuba a fost, oficial stat ateu.

Prima mea zi în Cuba ar începe pe însorita plajă din Havana, sorbind tradiţionalul mojito şi contemplând doar peisajul. M-aş îndrepta apoi, cu picioarele desculţe mângâind nisipul ars, spre Habana Vieja, centrul istoric, atât de încărcat de monumente şi clădiri deosebite. M-aş opri rând pe rând la muzeele atât de diverse, la numeroasele pieţe şi case memoriale, printre care bineînţeles, şi cea a lui Ernest Hemingway, un iubitor declarat al Havanei. Chiar dacă nu pare, Cuba are şi partea ei “sensibilă”, caldă, frumoasă, încărcată de istorie şi cultură.

Mai apoi, aş lua prânzul la o terasă cochetă dintr-o piaţă cu aer vechi şi mirosind a revoluţie, încercând, foarte timid, o specialitate, o mâncare tradiţională, asta ca să simt cu adevărat Cuba. Bineînţeles, mojito de dimineaţă se schimbă cu un cocktail bazat pe rom, ca după un timp, plimbarea mea prin minunata Cubă să continue către Castelul El Morro, cel mai mare complex militar spaniol, pentru că desigur, Cuba fără luptă şi soldaţi nu e Cuba.

Seara, aah, seara, atunci începe Cuba nebună, cu trabuc şi dans şi rom până în zorii dimineţii, când iar aş lua-o de la capăt, cu acelaşi elan şi pasiune ca în prima zi, descoperind alte şi alte locuri minunate, deosebite, colţuri de basm şi sentimente profunde. Seara, când lumea se descătuşează, când dansul şi paşii în ritm de salsa iau locul rutinei zilnice, când alcoolul are gust dulce, iar fumul de trabuc te ademeneşte către ring. Seara, când aerul din Cuba adună toată dragostea din lume!

Poate ar fi trebuit să-mi încep visul de călătorie cu precizarea că eu mă aflu acum la la puntea de trecere dintre tinerete si maturitate. Pe de-o parte e încă nebunia adolescenţei în care mă (mai) regăsesc, îndrăznela şi curajul uşor necugetat. Pe de altă parte, din ce în ce mai des, vreau şi simt nevoia să mă rup uşor uşor de „tinereţe” şi să pătrund în lumea maturităţii, către linişte, stabilitate, independenţă.

Cuba poate de asta mi-e aşa de dragă, le are pe amândouă, mai bine zis, Cuba e puntea mea de trecere. E viaţa de noapte intensă şi pasională de un roşu aprins ca sângele clocotit care mă atrage şi mă cheamă încontinuu, dar e şi cultura şi tradiţia, pe care le-aş privi şi înţelege cu ochii omului care se maturizează, mai calm, mai răbdător şi mai înţelept.

Cuba e un mister pe care într-o zi mi-aş dori să-l descopăr.

Călătorie!

Autor: Sofia Bolgar

Calatorie! De cand eram mica visam sa ajung departe,pe taramurile tuturor continentelor, a tuturor culturilor si a culorilor. Cel mai departe unde am putut ajunge pana acum,  de pe taramul mult iubitei R.Moldova, e Romania-direct Timisoara si Italia-Venetia,o zi pe vaporetto.

Deşi am mai multe calatorii imaginare in dorintele mele decat cele reale,cred totusi ca le voi putea realiza intr-o buna zi.

As incepe cu achizitionarea biletelor pentru L.A.-Mexic-New York-Nigeria-Maroc-Japonia-Amsterdam(lalele!)-si m-as intoarce in Brazilia unde as trai pana la adanci batraneti.

L.A. este oceanul,libertatea,entuziasmul si aventura pe care mi-o doresc demult,mi-as inchiria o casa cu terasa pe malul apei ca sa ma pot trezi dimineata si vedea pacea,seninatatea,tristetea sau furia valurilor.As sta intinsa pe sezlong uitandu-ma si in sus la palmierii cat turnurile de inalte care sa imi faca vant in verile prea calduroase.Ziua ar fi la fel de frumoasa ca noaptea,cand ai la dispozitie tot cerul cu stelele pentru liniste si orasul cu luminile pentru aventura.Acolo m-as simti ca acasa,eram pasionata in scoala de limba si cultura americana,acum pur si simplu o cunosc si mi-ar face doar placere sa imi pot intra in rol: sa vorbesc o limba straina ca pe o limba materna de parca nici nu as fi trait niciodata peste ocean,si sa accept toate traditiile si obiceiurile lor,e vorba doar de adaptare si de acceptare,ca doar se poate daca vrei.

In Mexic as merge numai pentru oamenii aia veseli si pentru mancarea gustoasa si picanta,pentru dansul care iti da energie pe o saptamana inainte.Acolo as merge in pustiu printre cactusi sa fac un foc de tabara,sa coc porumb pe bat si sa imi zic povestea vietii,mi-as pune in cap o palarie de aia mare ca sa nu se vada cine e sub ea.As vizita Muzeul National de Antropologie si Mexico City,cred ca mi-ar lua cateva zile pentru ca sunt atenta la detalii.

New York, New York!Nici nu stiu de unde as incepe,de la Statuia Libertatii sau de la cea a mult iubitei actrite Merilyn Monroe,opera aia e fenomenala!Probabil acolo as face foarte multe poze,as prezenta cu adevarat in realitate,pentru ca acolo se intampla lucrurile actuale.As traversa podul in lung si in lat pe jos,m-as uita la oras de sus printr-un telescop,as manca un hot dog si i-as lua fiului meu o sapca cu “I  NY”. As vizita cele mai mari redactii din lume,as saluta-o pe Oprah,as merge pe Hollywood walk of fame…acolo,asa avea multe de vazut si de vizitat,probabil mi-as mai face un tatuaj la NY Ink.

Dupa o lunga calatorie in orasul prezentului as merge in Nigeria,Africa,as duce multe acolo si le-as povesti multe.Acolo mi-as face multi prieteni,probabil as merge intr-un sat sa vad cu cate pot ajuta,as vrea sa vad leii si elefantii de aproape,cred ca as construi acolo un punct medical gratuit dar as aduce de acolo o vita cu coarne cat un copac in junglele din Africa pentru socrul meu,asa,ca sa aiba cu ce se mandri la salas. As privi ritualurile nocturne si as merge cu ei sa vizitez padurile tropicale,mi-ar placea sa dorm intr-o coliba de paie si lut sau sub cerul liber.

Cand o sa fiu obosita de caldura si tristete o sa iau zborul spre Maroc,acolo unde femeia este frumoasa si iarmaroacele nu mai au sfarsit.Mi-ar place sa stau la cineva acasa,sa imi aduc aminte de obiceirile casei si cat de comici pot fi acei oameni in toata seriozitatea lor.Sigur as urca pe o camila sa calatoresc dintr-un oras in altul, as incarca geanta cu fursecuri si fistic si as fugi in Japonia. Acolo neaparat as vrea sa vizitez aleea ciresilor infloriti,sa mananc taitei cu pui sau sarpe.Sub un acoperis cu patru colturi ridicate in sus mi-as pune un chimono si as medita mult pe seama unui bonsai. As picta…sa ma regasesc in panza.

Si daca nu ar exista lalelele nu stiu cine as fi.Cele mai frumoase flori,cele mai tari culori,feminitate absoluta in campul cu flori. Cred ca din avion mi s-ar parea cea mai frumoasa tara Olanda,cu atatea culori,cu atata apa si atata libertate! Ceea ce as gasi in Amsterdam ar fi oamenii fara pareri de rau,care se simt bine fumand marihuana si mancand negrese,cred ca as gasi o atmosfera mai pacifista decat la UNICEF,dar nu as pleca de acolo decat daca m-ar lasa cineva sa dorm printre lalele,atat de multe si atat de frumoase!

Si as incheia calatoria cu un carnaval brazilian,acolo viata ar fi o intreaga telenovela,pe cat de frumoasa e limba pe atat de frumosi sunt si oamenii.Acolo e Isus, e sus.Acolo e feerie in aer,nu este iarna si nici brazi nu sunt.Acolo oamenii au griji simple pentru ca sunt ei simpli,o imbinatie de verde si albastru al orasului,de rosu,portocaliu,galben, si orice alta culoare a personalitatii unei tari.As sta pe plaja si as bea dintr-un cocos verde,m-as plimba chir cu bicicleta pe malul oceanului si as prinde un bronz frumos, dupa aia mi-as inchiria un iaht sa ma pot uita in turqoise-ul apelor. Un loc unde as putea ramane pentru totdeauna.

O călătorie de mii de kilometri începe cu un pas

Autor: Anca Chirciu

Un pas care poate lua forma unei idei, unei iniţiative, unei dorinţe de cunoaştere. De la acest pas începe ceea ce numesc eu „pornirea spre cunoaştere”- micul meu vis despre o călătorie iniţiatică în locuri pline de încărcătură sufletească.

Aş vrea ca totul să înceapă pe 1 iunie…pentru că această zi, îmi dă o stare tristă, dar fericită în acelaşi timp, mă face să mă simt bătrână, dar totuşi tânără…adult, dar totuşi copil pentru totdeauna. De data aceasta mi-am propus…”N-am să-mi fac nici un plan pe care să trebuiască să-l respect cu sfinţenie. Vreau să mă simt liberă ca pasărea cerului, să zburd în necunoscut, să descopăr, să mă bucur!”

Dimineaţa acestei zile mă găseşte pe peronul gării, cu gândurile-mi răstălmăcite, fără vreo destinaţie precisă…freamătul locului, agitaţia şi fluierul trenului, mă trezesc şi-mi zic:”Braşov”. De la fascinantul Braşov mă îndrept spre Barcelona. Mă bucur de agitaţia oraşului, iau trăsura care mă poartă de la rămăşiţele romane spre cetatea medievală, de acolo descopăr bulevardele care pleacă din centrul oraşului spre frontul de apă. Mă invadează un sentiment plăcut analizănd oamenii locului, artiştii de stradă, vânzătorii de păsări de pretutindeni din juru-mi. Pornesc pe jos spre Muzeul Maritim, locul unde descopăr istoria vieţii din Mediterană. Ochiilor mei le e dat să vadă o sumedenie de vietăţi şi un curcubeu impresionant de culori mişcătoare. Mă integrez repede în acest mediu, imaginându-mă o sirenă protectoare a acestor suflete colorate.

Inima mi-e ca un purice când păşesc pentru prima oară în balonul multicolor cu aer cald…în câteva minute sunt deasupra tuturor, sunt doar eu, cerul şi păsările. Sunt liberă!:) În mai puţin de două ore sunt cu picioarele pe pământ, la poalele Pirineilor, alături de copacii verzi. Mă aventurez în neştiutul ţinut pe o bicicletă, pedalând spre cunoaştere, în timp ce vântul îmi şuieră la ureche, făcându-mi cunoştinţă cu farmecul locului.

Dimineaţa zilei următoare îmi trezeşte sentimentul de teamă, pe care nu îmi doresc să-l  întâlnesc în astfel de împrejurări…dar pe care îl depăşesc în cele din urmă. Fuuuug… Sufletul îmi iese din piept, dar în scurt timp îmi revin, căci păşesc cu piciorul drept în avionul care mă aşteptă nerabdător să zboare spre aglomeratul Mexic.

Mereu am fost fascinată de Mexic, iar acum sunt aici…Furnicăturile din stomac se intensifică pe măsură ce pătrund cu gândul, cu ochii, cu trupul în acestă lume. Vizitez o parte din acest colt de lume, Piramidele Teotihuacan, Piaţa Independenţei, dar şi Parcul Ecologic Xochimilco care are un sistem vast de canale navigabile şi grădini florale. Văd toate aceste grădini plimbându-mă în bărcile specifice zonei, viu colorate, numite „trajineras”.

De aici plec spre ţinutul îndepărtat al Asiei, în Cambodgia. Este destinaţia care mi-a rămas în minte încă din copilărie, când întâmplător am vizionat un documentar despre casele plutitoare ale acestei zone. Descopăr aici triburile de deal de lângă Banlung, regiunile Sen Monorom şi Palatul Regal din Phnom Penh a cărui podea îţi taie respiraţia, doarece cuprinde 5.000 de plăci de argint. Dar ceea ce într-adevar mi-a deschis sufletul şi m-a ajutat să-mi descopăr cele mai profunde emoţii, a fost plimbarea cu una dintre casele plutitoare ale Taberie Plutitoare din Cambodgia.

Din Cambodgia am poposit pe plaiurile româneşti cu o scurtă escală la Bucureşti, cu un mic popas la Sighişoara şi înapoi acasă… Casă dulce casă!… Timişoara m-a aşteptat cu braţele deschise privindu-mă mult mai încrezătoare şi mai bogată sufleteşte.

Această parte din mine pe care nu am divulgat-o nimănui până în prezent, v-am prezentat-o cu emoţia aferentă ca şi când aş fi apucat să o descopăr, pentru că în momentul în care m-am gandit la călătoria în jurul lumii, m-am văzut cu ochiul minţii în aceste locuri şi am fost învăluită de toate aceste sentimente.

…si inaintea noastra se intinde lumea

O calatorie in jurul lumii inseamna a lasa in urma o viata ordonata in matca visurilor de zi cu zi. O calatorie in jurul lumii e un lucru serios. Poate de aceea (dar si din motive mult mai economice) multi dintre noi prefera sa aseze planurile de calatorie in jurul lumii in sertarul etichetat ca “de nerealizat” si sa – si indrepte energia spre lucruri mult mai…conectate la real.

O calatorie in jurul lumii este un zbor inalt. La revedere, tu trai insipid cu fete prea cunoscute,cu strazi des batute si lumini de neon- eu imi iau lumea-n cap si dus/a sunt intr-o viata de vagabond modern in care singura responsabilitate e ceea de a ma (re)descoperi si a descalci itele care tin in cumpana echilibrul lumii!

Sa nu mai functionezi ci sa respiri deschizand ochi mari in fata lumii intinse. Sa te transformi intr-o Alice in gradina minunata sau un Huckleberry Finn in drumetie pe rauri ireale. Da, o calatorie in jurul lumii are ceva din patrunderea intr-o lume fantastica. Cu toate ca astazi doar printr-un automat clic esti virtual in cel mai adanc colt al lumii, cred ca nu s-a schimbat nimic din emotia aducatoare de fluturasi in stomac si din tremurul pe care ti-l lasa pe piele si – n suflet primul monsun in mijlocul exploziei vegetale, pe care ti-l provoaca fosnetul vantului printre ramuri unduitoare cu flori de magnolia, stingherul cantec al unei pasari ce rimeaza cu dorul de infinit din tine sau emotia de subita apartenenta la vederea unui fete cu zambet de soare ars. Esti un om fara casa dar apartii lumii dezlantuite in mii de culori si nuante, in mii de miresme si tentatii.Si atunci nimic nu se compara cu acel virtual clic pe o imagine indepartata.

Acolo, desfoliat de carti de vizita si de inalt statut social… de abia acolo unde esti tu in fata lumii incepe adevarata aventura, reala provocare. Intinsul nu are cum sa te lase rece pentru ca maretia lumii se infrunta uneori cu teama, cu tresarire, cu respect….dar niciodata cu indiferenta. “Ce va face urmatorul oras din mine? Ce se ascunde dupa aceasta padure? Ceea ce voi descoperi ma va face sa explodez, sa plang, sa rad, sa ma minunez ca un copil, ma va scarbi oare…? Imi va deschide noi rani sau imi va cicatriza cele deja pricinuite de oameni, amintiri, alte vieti? Voi rezista 25de ore intr-un tren plin ochi cu indieni sforaind, voi fi dupa turbulente in atmosfera la fel de comunicativ si amabil cu bastinasii a caror curiozitate e de nestavilit? Voi intelege si accepta credintele altor popoare chiar daca ele difera radical de propriile-mi convingeri?”

O calatorie este un labirint. Nu exista drum gresit la fel cum nu exista drum cu infundatura. Se contureaza doar o cale spre tine si spre miez iar cheia este miscarea – spre tine, spre lume si celalalt oglindit in multitudinea de perechi de ochi ai pamantului:”uite, sunt la fel ca noi” sau dimpotriva “Doamne, cat de diferiti de noi sunt!” – miscare pe axa initierii.

Si cum va fi intoarcerea in matca dupa ce ai experimentat lumea ce ti s-a intins in fata? Te vei simti la fel ca si oamenii din pestera lui Platon care dupa ce au simtit stralucirea soarelui s-au intors speriati in pestera lor preferand umbra de pe pereti? Asta depinde numai de tine. De cat te poti deschide, de cat te poti accepta si iubi … pe tine si pe altii…

E clar ca o calatorie in jurul lumii necesita curaj, curiozitate si saltul peste bariere (inclusiv cele interioare) ….ca sa nu vorbim de bani -(dar noi suntem Pescari de luna si noua ne este permis sa visam frumos)… Daca mai demult totul zumzaia in tine, acum imensitatea lumii a capatat tonuri clare.

Din cand in cand retina iti va aminti de lumea ce ti s-a intins in fata. Si – ti va aminti de momentul in care ai avut curajul sa lasi totul in urma. Inchide ochii, respira adanc.

Traieste lumea. Infrunt-o! Dintr-o aventura pe drumurile globului, din incercarea de a descurca itele care tin lumea in echilibru a luat fiinta iubirea. Lume, sunt plina de tine si chiar mai mult!

Pescari de luna – Simona si Delia te invita sa – ti povestesti visul de calatorie in jurul lumii. Sa ne dezvaluiesti ruta pe care ai urma-o incercand sa afli iubirea lumii, sa decoperi secretul ce ne apropie- pentru ca nu-i asa – tot ceea ce ne uneste e mult mai puternic ca si tot ceea ce ne desparte! Scrie- ne detaliat pana la 14 aprilie 2012 pe email sau direct aici pe blog  de unde ai incepe – poate din Paris in luna cand salcamii – s in floare, poate dintr-o Argentina pe ritmuri de tango, sau poate de pe plantatiile de ceai din India? De ce nu de pe prisma casei bunicilor tai? Ce culori ar avea calatoria ta in jurul lumii si ce miresme te-ar insoti?  Poti sa ne impartasesti direct aici pe blog sau ne poti scrie pe adresele de email iar noi iti vom publica calatoria initiatica pe blogul Pescari de luna. “Cele mai inedite” si detaliate  3 rute si visuri de calatorie vor fi rasplatite cu o surpriza ce speram ca-ti va insoti drumurile si mirarile …in fata lumii ce se intinde.

Delia Raluca Hornfeck

(poze flickr)

Drumuri de munte…

E prea mult de la ultima călătorie cu adevărat însemnată şi nu-mi găsesc locul. Parcă aş pleca din nou în descoperire, în căutarea libertăţii de departe de casă. Îmi fac planuri în încercarea de a găsi o nouă destinaţie plină de revelaţii, dar după India e greu. Poate că ar trebui de fapt să îmi planific reîntoarcerea… Încerc până atunci să accept că trăiesc totuşi într-o ţară frumoasă, iar când absurditatea oraşului mi se pare de nesuportat, îmi amintesc întotdeauna cât de mult iubesc munţii. De cum vreau mereu să mă ascund în imensitatea lor pură şi să respir o singurătate fericită.

Din oraşul în care m-am născut şi în care continui să trăiesc, există un drum aproape de sufletul meu care duce în inima munţilor dragi. În mai puţin de trei ore cu maşina se poate ajunge în zona Caraşului, prea puţin (din fericire) populată de turişti zgomotoşi, dar înţesată se peisaje curate. De dealuri şi munţi şi văi şi lacuri acum împovărate de straturi imense, imaculate, de zăpadă. Şi de nesfârşită linişte.

Am descoperit într-una din călătoriile mele în zona Gărâna – Brebu un loc de o încărcătură emoţională greu de descris. Mai sus de localitatea Brebu Nou există, pe o culme, un loc împrejmuit de brazi bătrâni, la umbra cărora se află câteva zeci de morminte micuţe şi discrete, pline de flori şi statuete îngrijite. E un loc în care, în ciuda evidenţei, nu am simţit nici un fel de apăsare. Doar pace. Jumătate sunt morminte vechi de un secol, în care se odihnesc îngeraşi de câţiva anişori sau luni. Sau zile… În cealaltă parte, sunt cei care au supravieţuit doar primului război mondial. Cineva are grijă, de atunci, ca şi de o casă, de toate aceste morminte de sub brazi. Le umple de flori şi le aprinde lumânări. Nu am văzut niciodată vreun om acolo. La mijloc, o micuţă capelă, mereu închisă, prin geamul căreia mereu se văd flori proaspete. E probabil discreţia sătenilor de munte, care ştiu că nimic din ce e al lor, fie el şi trecutul, nu trebuie lăsat în paragină.

În satul vecin, Gărâna, crucile privesc spre Poiana Lupului cu indulgenţă la fiecare explozie de turisti. Sătenii spun, că de aceea plouă la fiecare festival din Poiană, pentru că plâng morţii, deranjaţi din liniştea lor…

În cimitirul vechi de la Brebu, mai mereu pământul e cald. Încărcat de energii, ca şi întreaga zonă de altfel. E un loc de meditaţie şi de înţelegere. A faptului că suntem trecători. Dar că trăim într-o lume incredibil de frumoasă, pe care suntem datori, atunci când o descoprim, să o admirăm şi să o iubim. Pentru că timpul nostru poate fi uneori mult prea scurt ca să-l trăim urât şi trist.

Departe de mine gândul de a induce tristeţea sau melancolia în sufletele voastre. Din contră, sunt convinsă că fiecare dintre noi a descoperit undeva în ţărişoara asta un loc neaşteptat de plin de încărcătură. În care a înţeles ceva şi de unde a plecat cu zâmbetul pe buze, mai înţelept şi mai fericit.

Marea si valul

Cand ma apuca dorul sau acel sentiment de “nu stiu ce”, “nu stiu cum”, “nu stiu cine” ma luam si ma duceam pe terasa vizitatorului din aeroportul Düsseldorf. Ma asezam pe banca de langa turnul de control si priveam cum stau avioanele coada, parca nemiscate in aer, gata sa  aterizeze sau cum pasarile cu aripi mecanice isi luau zborul spre imensa lume. Imi imaginam pasagerii dinauntru si bucuria sau tristetea lor. Sau indiferenta. Le simteam aporape, le intelegeam trairea. Poate era dorul imens  de duca, dor de lume, dor de aventura, dor de necunoscut, dor de ideea altei vieti. Ca sa fim sincere, cate si cati dintre voi n-ati visat la o alta viata, la alta lume, la alte situatii, la alte stari? Contemplarea inseamna dor, punct unde linistea se intalneste cu frica, tremurul si durerea. Un fior iti strabate corpul si simti excitatia visarii. Contemplarea traieste, viseaza, se bucura si ii este dor. Este ca si cand timpul si spatiul se unesc intr-un simplu coridor peste timp, in timp ce tu incepi sa respiri ca si marea atat de draga sufletului tau. Si acolo, pe banca de la inaltimea aeroportului incepi sa alergi spre infinitul albastru si – i privesti imensitatea, freamatul, i-i citesti poezia, i-i privesti jocul peste nisipul umed. Aerul este pur si simti sarea pe buze. Totul este atat de armonios! Nelinistea de sub picioarele tale, flux si reflux, valurile te rasfata sub picioare. I-i simti puterea, i-i simti freamatul. Iti indrepti fata spre soare si il saluti, i-i respecti omniprezenta si caldura pe piele. Esti una cu natura, esti val ce freamata, esti marea.

In India nu am simtit dorinta de a evada  – desi eram la capatul lumii; iar de cand am venit inapoi nu mai fost nici pe terasa vizitatorului de la aeroport. India m-a invatat sa traiesc in acum si aici. Desi traiesc in conditii mult mai grele ca noi, indienii stiu ca lamentarea nu aduce nimic bun – doar ganduri negative si dureri de cap. Indienii sunt maestrii situatilor dificile, India se recupereaza rapid printr-un zambet. Si saluta soarele si este valul ce formeaza marea. Intrebarilor  “cine esti tu, care este scopul tau aici” nu se gasesc raspunsuri intre doua pauze de lucru, ele sunt luate in serios. Nicunde in alta tara nu am auzit vorbindu-se atat de spiritualitate ca si aici. A fi in tine, a fi cu tine – sunt dimensiuni importante ale existentei. India a fost o tara bogata inainte de timpul colonial. India este o tara spirituala. India este pe val, india este compexa si naucitoare, India este centru al stiintei dar in acelasi timp puternic orientata spre traditie. Indienii sunt mandri da tara lor – o numesc Bharat Mata – India – Mama. Pentru ei tara este ceva viu, un organism ce respira in milioane de vieti. Si credeti -ma in ciuda bolilor, tristetilor, tragediilor, concurentei mai mari ca si in Vest in ceea ce priveste locurile de munca – (de ex cand liniile ferate indiene au scos 20 000 de posturi la concurs, s-au inscris peste 300 000 de mii de oameni- 280 000 au trebuit sa treaca cat mai rapid peste dezamagirea respingerii), in ciuda tuturor acestor “trecatoare neplaceri” indienii par mai multumiti si fericiti ca si toti vesticii luati laolalta. De ce? Pentru ca au invatat sa-si accepte viata, sa se desprinda de trecut, au invatat ca “exista multe cai spre varf” – dar cea mai importanta e cea care iti aduce tie multumire personala. Oricat de mult ar dura atingerea “varfului”: tu esti ceea ce conteaza- si modul in care te prezinti si ce-i oferi lumii. Daca vrei ca lumea sa se schimbe, daca esti nemultumit/a de mersul ei, trebuie ca tu insuti sa fii schimbarea pe care ti -o doresti in lume -spunea Gandhi. Intr-un ashram, invatatul ne a spus ca primordial in viata este sa ne raspundem intrebarii “cine sunt eu?”. Desi suntem de alta religie – ne araspuns la intrebari si nu a incercat sa fie dogmatic. Mai tin minte ca intr-o biserica din Romania, constientizand ca sunt cu niste straini – preotul a inceput sa tina o predica despre inalta spiritualitate a ortodoxiei in comparatie cu alte religii. Bine-inteles este doar un exemplu si nu toti preotii ortodocsi sunt la fel. Mi-am amintit insa de acest incident neplacut, in contrast total cu deschiderea si viziunea asupra lumii ce se reflecta in vorbele invatatului din ashram. Mai departe el ne a rugat sa ne constientizam existenta, sa simtim ca suntem valul dar si marea. Si atunci toate celelalte intrebari – ce mi doresc de la viata, spre ce cariera sa ma indrept – isi gasesc usor raspunsul. Si tot ceea ce sa faci sa faci cu placere, sa te simti “acasa”. Sa nu faci compromisuri prea multe in ceea ce priveste propria persoana. Sa faci ceea ce iti place si sa o faci din inima. Doamne, cat de departe de societatea de azi este aceasta mentalitate….aici esti obligat (sau te simti obligat) sa faci ceea ce vrea seful, ceea ce “e necesar” pentru a-ti plati ratele, pentru a ajunge mai departe in cariera – desi parca te-ai cam saturat si parca nu mai chiar vrei…si mergi mai departe din puterea inertiei incercandu-ti sa-ti impui singur/a ca alta cale nu exista!  Dar ai incercat -o? Ai avut curajul sa reflectezi la ea? O singura data in viata m-am constientizat pe mine ca individ unic….era noapte, era vara cu cer plin de stele —atat de aproape de mine ca le atingeam…si trenul gonea printre ele…am simtit un fior, am simtit fizic unicitatea momentului si am fost cuprinsa de o imensa bucurie. Dar nu am stiut insemnatatea gestului – nu primisem sfaturile invatatului indian din ashram, inca incercam sa traiesc prin si pentru altul. De cand am venit m-am hotarat sa incerc sa fiu fericita in viata mea, asa cum e ea “cu rele cu bune” as spune aproape kitschios. Deciziile au fost luate, ceea ce trebuia sa se intample s-a intamplat, persoanele ce m-au iubit cu adevarat au ramas in viata mea, celelalte s-au dus in lumea lor…si e mai bine asa. Sa accepti trecutul si sa mergi mai departe. Sa nu te gandesti prea mult la viitor si mai ales sa nu te gandesti la rezultate. Sa traiesti in “aici” si “acum” si  sa nu te iei prea in serios …. sa te desprinzi. Doar sa dai ceea ce ai mai bun din tine- atunci si rezultatele vor fi corspunzatoare (ne)astaparilor. Si atunci vei fi marea si in acelasi timp vei fi valul.

Continue Reading...

Dragostea nu moare

Mi-a căzut în mână zilele acestea, cartea eroinei din romanul lui Mircea Eliade, Maitreyi, “Dragostea nu moare”,răspunsul indiancei ajunsă la bătrâneţe, la emoţionanta poveste de dragoste a filozofului român. Sfâşietoarea luptă dintre emoţiile neîngrădite ale europeanului şi ale tinerei indience pe de o parte, şi ideologia hindu asupra mariajului pe de altă parte, care susţine că legământul căsătoriei este important şi nu dragostea pentru o anumită persoană. După povestea de dragoste din tinereţe, Maitreyi s-a supus convenţiilor indiene, şi-a găsit un soţ şi a trăit cu el liniştită, fără pasiuni mistuitoare.

În castele superioare indiene, de multe ori căsătoriile au loc după înţelegerea părinţilor. Familiile îşi trimit în plicuri poze şi CV-uri cu odraslele, apoi le stabilesc acestora întâlniri sub atenta observaţie a părinţilor, după care, dacă există înţelegere între familii, stabilesc nunta. Sentimentele sunt considerate a veni ulterior căsătoriei, care trebie să fie bazată la început doar pe respect. Copiii, care sunt educaţi la rândul lor să dea întâietate judecăţii părinţilor, nu se pot opune înţelegerilor dintre familii şi astfel, cu prea puţin sentiment, cei doi tineri îşi unesc destinele pentru totdeauna. Pentru că divorţurile, de asemenea, sunt considerate o ruşine adusă asupra întregii familii, astfel încât există chiar riscul ca fraţii şi surorile celui/celei divorţate să nu se mai poată căsători la rândul lor, întrucât provin dintr-o familie în care a avut loc un divorţ.

Femeia indiancă din castele superioare îşi trăieşte viaţa pentru a-i fi pe plac soţului. Pentru o indiancă, prioritar este întotdeauna să-şi întemeieze o familie, să aducă pe lume copii şi să se ocupe de educaţia acestora. Aceasta este fericirea. Dacă se întâmplă ca între timp să se şi îndrăgostească de soţul ei, fericirea este completă, dar dacă nu, nu este nici o problemă.

Am cunoscut în drumul nostru indian o prinţesă despre care, primul lucru pe care l-am aflat, a fost că are un bijutier personal care îi execută creaţiile făcut de ea. Este o femeie extraordinar de plăcută, de naturală şi de sociabilă. Care nu are nici o problemă să meargă cu trenul sau să colinde magazinele laolaltă cu oamenii de rând. Prinţesa noastră a primit ca zestre de la mama sa la nuntă, 160 de sariuri noi nouţe, care s-au adăugat colecţiei de 200 de sariuri achiziţionate de ea. În fiecare zi a anului altă ţinută. Prinţesa pe care am cunoscut-o ne-a însoţit zâmbitoare pe câteva trasee şi ne-a povestit despre obiceiurile indienilor de rând şi a celor din castele superioare. Pentru că ea cu asta îşi ocupă timpul, cu călătoriile. Cu cumpărăturile şi cu bijutierul. Şi totuşi, dincolo de zâmbetul cald şi firea sociabilă, privirea îi era goală când se uita spre soţul ei. A lui, a prinţului, era la fel când se uita spre soţia lui. Pentru că dincolo de convenţia familială, nu exista nici o urmă de iubire între ei. Doi oameni tineri care îşi vor trăi întreaga viaţa împreună pentru că aşa vor familiile lor.

Nu le-am invidiat nici o clipă viaţa plină de orice bucurie materială posibilă. Mi-a fost milă de ei pentru lipsa iubirii. Şi dincolo de fascinaţia mea pentru tărâmul şi poporul indian, nu pot să nu mă întreb mereu: ce este o viaţă fără iubire? Ce bucurie poate exista într-un cuplu în care există doar convenţii, înţelegeri de ochii lumii şi atât de puţin sentiment? Este aceasta ordinea firească, întâi constrângrile sociale şi apoi sentimentele? Sau dragostea nu ar trebui nicicând lăsată să moară în noi?

UA-30074275-1

Linişte indiană

“India are meritul de a fi adăugat o nouă dimensiune în univers: aceea de a exista liber” – spunea Mircea Eliade. Şi niciodată ca acum nu i-am simţit mai adânc cuvintele. Înghiţită de nămeţii nesfârşiţi, încorsetată într-o lume în care nu ştiu cum am ajuns şi din care cu greu întrezăresc ieşirea, îmi găsesc aerul gândindu-mă, din nou, la India. La ţara unde am simţit că-mi aparţin doar mie, pământului şi universului. Unde nimeni nu avea aşteptări şi nimănui nu trebuia să-i dau explicaţii.  India te primeşte aşa cum eşti, cu apăsări şi gânduri, cu nelinişti şi încrâncenări. Şi te trimite înapoi acasă mai bun şi mai curat.
Pe drumul spre fortul din Agra, pământul e roşu şi cald. Drumul trece, peste un deal, prin nişte porţi – construcţii străvechi deasupra cărora acum copii gălăgioşi şi veseli îţi fac cu mâna. E cald, iar pe marginea drumului câteva capre pasc liniştite printre pâlcuri de tufe înflorite colorat. E o linişte veche de secole în aceste tărâmuri, întreruptă periodic doar de uneltele câtorva sculptori de cărămidă, care nu par să ia în seamă curiozitatea aparatelor noastre de fotografiat.  Un indian înfăşurat în straie albe trece liniştit pe lângă noi şi pare adus din timpurile despre care ne povesteşte ghidul nostru, când pe aici umblau regii indieni, în drum spre reşedinţa lor de vară. Fiecare pas pe acest drum e ca o gură de aer în libertate. Poate şi pentru că e după amiază târziu, turişti sunt puţini, iar aerul e ca o zi de primăvară. Construcţiile din interiorul fortului şi grădinile largi erau folosite în urmă cu peste 500 de ani pentru petreceri dansante. Soţiile regelui îşi ocupau locurile în balcoanele răcoroase şi urmăreau dansurile indiene date în cinstea lor, printre focuri, aranjamente florale luxuriante şi fântâni cu ape răcoroase. Astăzi, pe marginea bazinului care odată adăpostea apa necesară traiului regal, copiii indieni dau un alt fel de spectacol, dar pentru turişti şi pentru câteva rupii. În faţa noastră, un băiat se aruncă încrezător în apa verde, de la câţiva zeci de metri înălţime, după care se caţără pe marginea bazinului ca o maimuţă agilă, să primească bani de la turişti pentru spectacolul oferit. E doar un mod de a câştiga bani, pentru că în India la fiecare pas eşti asaltat de vânzători stradali dornici să-ţi ofere orice: de la suveniruri ieftine până la mâncare făcută la focul din colţul străzii, de la maşinuţe luminoase la flori împletite în ghirlande. În India toată lumea pare să vândă ceva sau să-ţi ofere un spectacol. Pentru că toată India este un spectacol. Al construcţiilor, al peisajelor, al culorilor, al aromelor, al oamenilor.
Frapant  în nu este doar contrastul social al străzii, ci şi liniştea din mijlocul aglomeraţiei. Pentru că maşinile nu se opresc niciodată din claxonat, dar în orice interior am intrat, liniştea e aproape sacră. Pentru că în mijocul a milioane de oameni care vorbesc în altă limbă, îţi pătrunde pacea în suflet şi în zâmbet. Pentru că doar la câţiva kilometri de Taj Mahal, unde 50 000 de oameni îi admiră zilnic măreţia, există un drum roşu, o poartă către libertate, pe care să o iei cu tine acasă.

UA-30074275-1

Tren de dimineata spre Agra

7 dimineata, gara din New Delhi. Totul se deplaseaza oameni, diverse mijloace de transport, animale. In fata garii nu e loc nici sa arunci un ac dar se pare ca soferul a gasit jumate de spatiu intre un autobuz si o caruta. Capatul masinii sta jumatate pe sosea dar “care-i problema !? ceilalti sa aiba grija!” Ceata inconjoara miile de indieni, turisti, catei fara tel dar foarte blajini, vacute in lenta miscare, dand diminetii o nota ireala. Hamalii se incalzesc la un foc improvizat pe trotuar pandind cu coada ochiului noile bagaje de carat pe cap!

Ca si cand s- ar antrena pentru maratonul celor mai incete mijloace de transport de pe lume,  o riksha incarcata cu vreo 10 saci si 2 oameni in varful lor se taraste prin musuroiul uman si mecanic. Sarmanul sofer pedaleaza de-i ies ochii avand toti muschii incordati si depunand vizibil efort sa-si deplaseze clientii spre destinatie.  Cei doi pasageri incosmanati in imense saluri orange ar putea la urma urmei sa se dea jos si sa paseasca pe langa mijlocul de transport-  cu siguranta ar ajunge mai repede dar,  decat sa faca acest gest mai bine ar intra in pamant – statusul lor ar fi direct ruinat in urma acestui gest.  Este India si asta inseamna ca daca Karma ti-a fost buna la nastere sau ai luat-o cu tine ca mostenire a vietii antencedente …iti permiti sa fii tras si purtat de catre altii …daca nu, gandul ca “mai ai cateva vieti la dispozitie si poate esti si tu carat pe spate ca un maharaja” pare sa fie indeajuns de multumitor si accepti realitatea acestei tari contrastante cu un amestec de optimism si “ia-le toate cum vin”- condimente (fara curry) ale traiului pe subcontinent. Cativa pasi mai incolo o vaca se foloseste cu des si indesat de inaltul ei rol spiritual; ignorand autobuzul modern din statia cu anunturi electronice, zeita datatoare de lapte produce si mai mult chaos (credeam ca nu-i cu putinta) in circulatia din fata garii.

In cladire, femei in sariuri colorate si cu copii in brate sau purtati la san si-au intins paturi pe podea si supravegheate de ochiul protector al sotului asteapta cuminti urmatorul tren. Turisti cu bagaje in spinare par pierduti in aceasta masa umana. Pentru a-si mai reveni din mirare isi fac de treaba verificand imensa lista printata, sperand sa-si regaseasca numele in rezervarea de tren.

“Daca vrei sa simti pulsul Indiei uraca-te intr-un tren” am citit intr-un ghid turistic. Iata-ne la peronul 1 in dimineata iernii indiene profitand la clasa 1 de harnicia si calculul economic al britanicilor de a implementa o retea cat mai bogata de sine in colonia de peste oceane. Azi “Indian Railways” e este cel mai mare angajator din lume, cu peste 1, 3 milioane de angajati, transportand peste 30 milioane de pasageri si mult peste 2, 8 milioane de tone de marfuri zi de zi.  Aplaudat si fotografiat de blizurile turistilor, Shabati Express – cel mai rapid tren al Indiei, ne va duce spre Agra sa ne minunam in fata templului iubirii.

Ceata nu se da batuta – asadar trenul nu-si poate dovedi calitatile si e nevoit sa se deplaseze mai mult ca un personal ruginit. In vagon e liniste – se pare ca indienii poseda iscusita capacitate de a adormi direct ce trenul se pune in miscare. Capatanile se afla deja in lumea norisorilor si a celor peste 33 000 de zei  (??!!) si se misca in ritmul rotilor de tren de parca ar fi cainii soricari din spatele vechilor Dacii,  nemaiasteaptand serivrea micului dejun (cu optiunea “continental breakfast” sau “indian food” – optez pentru a doua nemaigandindu-ma la sfatul celor ramasi acasa de a nu gusta nimic in trenuri sau alte locatii nesigure).

Linistea si ceata din jur e intrerupta doar de jocul unei fetite cu par de un negru adanc si ondulat. Cu doua Barby in mana, fetita cu voce melodioasa poarta intr-o  engleza perfecta (combinata cu ceva cuvinte hinduse) un dialog intre viitori sot si sotie. Pare a nu avea mai mult de 5 ani si nu pot sa nu ma intreb daca viata ei amoroasa va arata ca si cea a milioanelor de femei ale acestei tari care se pot considera fericite daca-si intalnesc alesul cel putin de cateva ori inainte de casatorie. In cele mai multe cazuri nu l-au vazut nici macar din departare – poate intr-o poza- imagine capturata din cap pana-n picioare – deci indeajuns in a-ti face o parere cu cine-ti vei petrece restul vietii, nu-i asa?E un alt mister al Indiei – cum poate sa functioneze acest timp de relatie, dar se pare ca de la cel mai inalt rang princiar pana la vanzatorul de legume din Mumbai – toti practica dragostea rezultata in urma detaliatei analize a horoscopului si a stelelor. “well, love comes after that!” afirma cu zambet (cam resemnat) fiecare indian intalnit- si nu-ti ramane de cat sa crezi ca vine pana la urma, oricum ar veni ea. Ca amaratul comerciant ce detine o fata ce trebuie maritata  se face dator pe toata viata lui pentru a plati pretul cerut de familia mirelui- nu pare a interesa cu adevarat pe nimeni -cu atat mai putin pe viitorul ales, ce in timpuri de inflatie se imbogateste pe aceasta cale. Cu o seara inainte, in camera de hotel am dat intr-un ziar de un anunt al unor parinti – “am fata de maritat cuminte, citita, cu piele alba. La cerinte trimit poze” – anunta un tata ingrijorat ce considera ca fata a invatat destul si acum e timpul  sa paraseasca caminul parental.

Imi las gandurile sa alunece mai departe in contrastul indian. Ceata se ridica si un soare bland trece prin ferastra curata a vagonului, imprastiind raze calde in parul fetitei.

Am ajuns in Agra. Ca prin vis ne lasam bagajele in hotel, ne intalnim cu ghidul personal si trecem prin nenumaratele porti de siguranta. Suntem in fata Taj Mahalului, declaratie de dragoste in marmura. Niemeni nu poate intelege maretia, frumusetea apamanteana si armonia acestei cladiri doar din poza. Trebuie sa -i stai in fata si sa-i simti puterea,  reflectiile in fantanile din fata, in cer si in raul inca pierdut  in ceata. Dragostea si durerea lasata de plecarea din aceasta lume a unei femei – ambele imbinate in vers de marmora alba. Desi a avut mai multe femei,  regele mogul Shah Jahan a iubit-o doar pe una cu adevarat- si i-a ridicat un mormant care sa depaseasca nemurirea.  Am sa port cu mine felul in care lumina patrunde printre ferestrele decorate in mijlocul mormantului. Si speranta ca fetita din tren isi va gasi o dragoste asa cum si-o doreste ea. Nu trebuie ca el sa-i ridice un palat, trebuie sa o gaseasca si iubeasca si fara ajutorul unui horoscop sau anunturi in ziare. Doar sa o iubeasca  – pentru ca ea, inca de la 5 ani visa la o iubire frumoasa, curata. Nu isi doreste prea mult, nu-i asa?